ECOSINTEZA LUI ECOLESCU | Conceptul de agricultură ecologică

ECOSINTEZA LUI ECOLESCU | Conceptul de agricultură ecologică

Ion ECOLESCU

ecolescu.ion@gmail.com

Așa cum am prezentat în numărul anterior al Revistei ECO AGRICULTURA românească, agricultura alternativă își propune să mențină pe o perioadă cât mai mare potențialul productiv al ecosistemului. Apare astfel al doilea concept in agricultura alternativă: conceptul de agricultură ecologică.

Agricultura ecologică (denu-mită și organică sau biologică) a apărut în Europa din două cauze. Prima, ca urmare a unor experiențe negative determinate de utilizarea produselor chimice de sinteză, generate de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale, bazate pe mecanizarea și automatizarea excesivă a tehnologii-lor de producție. A doua, din cauza folosirii în cantități mari a pesticidelor pentru protecția plantelor și a biostimu-latorilor în alimentația animalelor (antibiotice, hormoni etc).

Agricultura ecologică a luat naștere la începutul secolului XX, însă principiile acestui sistem de agricultură au fost promovate după cel de-Al Doilea Război Mondial de către consumatorii și medicii preocupați de efectul alimentelor asupra sănătății oamenilor.

Pe parcursul anilor ’50, obiec-tivul principal atribuit agriculturii era de a satisface, datorită unei creșteri foarte importante a productivității agricole, nevoile primare de hrană și creșterea nivelului de trai în Comunitatea Europeană. Se înțelege, așadar, că a fost greu pentru agricultura ecologică să obțină un ecou favorabil în acelt context.

În schimb, sfârșitul anilor ’60, dar mai ales anii ’70 corespund cu apariția conștientizării importanței protecției mediului, la care agricultura ecologică putea da un răspuns adecvat. S-au creat noi asociații de producători, consumatori și alte persoane interesate de ecologie, de o viață legată de natură. Aceste organizații și-au dezvoltat propriile caiete cu îndatoriri, cu reguli de producție ce trebuie respectate.

Cu toate acestea, agricultura ecologică a înflorit cu adevărat în decursul anilor ’80. Atunci, modelul nou de producție și interesul consumatorilor pentru aceste pro-duse au continuat să crească, atât în majoritatea țărilor europene, cât și în alte țări, ca SUA, Canada, Australia și Japonia. Asistăm acum la o creștere importantă a numărului de producători și la o demarare de inițiative în domeniul prelucrării și comercializării produselor ecologice.

În decursul timpului, numeroase persoane au contribuit și influen-țat dezvoltarea agriculturii ecologi-ce, prin munca lor practică și prin publicarea unor studii.

Lord Northbourne (1896-1982 / foto 1) a utilizat pentru prima dată noțiunea de agricultură ecologică. Termenul derivă din conceptul “ferma ca organism”, fiind explicat în cartea sa “Privește spre pământ” (1940), unde descrie o abordare holistică și ecologică a fermei.

Sir Albert Howard (1873-1947 / foto 2 ), numit fon-datorul mișcării “ecologice”, a influențat mult înțele-gerea conceptului de fertilitate a solului și importanța ei asupra productivității acestuia. Urmând o abordare agroecologică, el a observat importanța crucială a managemetului humusului în sol. A lucrat timp de 25 de ani ca cercetător agricol în India, unde a dezvoltat cunoscutul proces de compostare, care a explicat arta tradițională a compostului pe baze științifice. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt “Testament agricol” și “Agricultură și grădinărit pentru sănătate și boli”.

Lady Eve Balfour (1898-1990 / foto 3) publică, în 1943, lucrarea “The Living Soil”, care a contribuit la dezvoltarea agriculturii ecologice în Marea Britanie.

Masanobu Fukuoka (1913-2008 / foto 4), un fermier japonez, practică, în anii 1940, ceea ce el denumește “agricultura în care nu faci nimic – fără arat, fără fertilizat, fără control al ierburilor și fără pesticide”. Cu această metodă el poate cultiva cereale cu producții comparabile cu acelea de la culturile intensive. Această metodă nu numai că ajută pământul să susțină populațiile sale naturale, dar Fukuoka considera că este superioară economic chiar și metodelor moderne. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt “Modul natural de a face agricultură” și “Revoluția cu un pai”.

Din punct de vedere istoric, agricultura ecologică a cunoscut următoarea evoluție în Europa:

– anul 1924 marchează începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu lansarea cursului de agricultură biodinamică al lui Rudolf Steiner; – în perioada 1930-1940, doctorul Hans Mueller activează în Elveția, unde dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică, acesta fiind în prezent cel mai răspândit sistem de agricultură ecologică din țările germanice (reprezentat prin „Bioland” în Germania și „BioSuisse” în Elveția);

– în 1946 se înființează Asociația Solului din Marea Britanie;

– anul 1967 corespunde publicării primelor standarde organice de către Asociația Solului din Marea Britanne;

– în 1972 se înființează Federația Internațională a Mișcărilor de Agricultură Organică IFOAM, la Versailles (Franța);

– în 1973 se înființează Institutul de Cercetare pentru Agricultura Organică din Elveția, care în prezent este cel mai mare institut de cercetare pentru agricultura ecologică din lume;

– în 1975 se înființează Fundația “Ecologie și Agricultură” din Germania;

– în anii 1980 se înființează majoritatea asociațiilor și organizațiilor pentru agricultură ecologică și se publică standardele de bază IFOAM;

– în 1985, Franța adoptă legislația cu privire la agricultura ecologică;

– în 1990 are loc prima expoziție de agricultură ecologică în Germania, la Nuremberg;

– în 1991 se înființează Grupul regional IFOAM al Uniunii Euro-pene;

– tot în 1991 apare Reglementarea UE 2092/91 cu privire la agricultura ecologică, care devine lege în 1993;

– în 1992 apare Reglementarea EU 2078/92, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE, și se pun bazele programului IFOAM de acreditare;

– anul 1995 corespunde lansării primului plan de acțiune pentru agricultura ecologică din Dane-marca;

– în anul 1999 apare Reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/1999, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE; de asemenea, apare Reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine animală; se adoptă Codex Alimentarius guidlines;

– în anul 2000, la Copenhaga, se lansează Agenda 2000 pentru UE, ce prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică

– în mai 2001, la Copenhaga, se fac primii pași pentru un Plan european de acțiune pentru agricultura ecologică.

Acest context favorabil dezvoltării agriculturii ecologice se datorează, în mare parte, grijii consumatorilor de a vedea expuse produse sănătoase și de a respecta mai mult mediul. În paralel, serviciile administrative oficiale recurg, treptat, la recunoașterea agriculturii ecologice, introducând-o în temele de cercetare și adoptând o legislație adecvată acestui sector (de exemplu, în Austria, Franța, Danemarca).

În acest context, sunt acordate subvenții atât la nivel național, cât și la nivel regional, de către unele state membre, din profitul obținut din acest tip de agricultură.

În ciuda acestor eforturi, agricultura ecologică a rămas, totuși, în această perioadă, cu un handicap cauzat de confuzia care există în ochii consumatorilor privind însăși semnificația conceptului de agricultură ecologică și de restricțiile pe care le implică aceasta. Această confuzie vine mai ales din existența mai multor “școli” și “filozofii” diferite, de absența unei armonizări a terminologiei folosite, de prezentarea heterogenă a produselor, de amestecul care se face între produsele ecologice, produsele de calitate, produsele naturale, produsele tradiționale etc. Utilizarea frauduloasă a indicațiilor care fac referire la acest mod de producție contribuie, pe de altă parte, la adâncirea acestei confuzii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.